În clipe de melancolie, scrie un moş, o poezie ...

                      


            Pe cine văd seara trecănd prin zăvoi, pe puntea îngustă, aruncată pe ape,
            Peste al Bistriţei iute şuvoi, cu părul în vânt, fluturândui la spate ?...
            E ea , cea mai dragă fiinţă din sat. E ea, cea mai dragă fiinţă din lume.
            Păşeşte agale pe puntea de lemn, privind fără frică ale valului spume.

            Este fata Ancuţei ce stă peste râu, în casa cea mică făcută din bârne.
            O fată  frumoasă că nu pot s-o spun, c-o să credeţi că sunt mincinosul din lume.
            Când parul bălai şi-l răsfiră în vânt, iar o rază de soare-o mângâie pe plete
            Zici că lanuri coapte de grâu, o cunună-au făcut, împletită cu fire de aur, cochete.
           
            Şi privesc în neştire peste al apei  tumult cu gândul zburându-mi aiurea în zare
            După fata ce trece peste puntea de lemn, cu faţa senină şi mereu zâmbitoare,
            Fără să ştie că pe malul opus ,un moşneag, ce din lume aproape s-a dus
            Îşi plânge amarul şi regretă nespus o tinereţe în veci trecătoare...

 

Like! 12