zboară ochii pe aripi de dor
cutreierând lumea până la distanţa
spre care praştia
îşi tensionează lumina
simţ ciudat...
strigăt din piatra grăitoare
doar atât cât să nu înfrângă
gravitaţia însămânţării
numai clipa ieşirii din casă
se pare că a început concertul
cântărilor nesfârşite
purtând papuci de aer
îmi aşez privirile-mi blânde
pe strunele harfei mângâiate
de tălpile tale...
le culeg nectarul plutirilor
neîntinate de vreme
zboară ochii pe aripi de dor
până când porţile vieţii se închid
praştia nu mai are puterea
de a tensiona lumina...
<<<<< Vianu >>>>>
frumos :)
Deci, sa nu fii suparat pe mine ,o sa apar fara comentarii , deja ma simt mica, mica,,,si nu am dreptul sa mai comentez...te poop dulce,poezia imi place foarte mult !